Prima pagină » Servicii de avocatura » Partaj succesoral / împărțire moștenire la divorț
Aceasta este regula care transformă o indiviziune liniștită într-o problemă reală, peste noapte. Nimeni nu poate vinde casa întreagă fără acordul tuturor — dar fiecare moștenitor își poate vinde propria cotă oricând, oricui, fără să ceară nimănui permisiunea.
Cumpărătorul devine coindivizar alături de dumneavoastră și poate cere, el însuși, ieșirea din indiviziune. De aceea o moștenire lăsată neîmpărțită zece ani nu este o moștenire păstrată, ci o moștenire la mila oricui are nevoie de bani.
Bunurile, datoriile, donațiile care trebuie readuse la masă și cotele reale ale fiecăruia.
O donație sau un testament care depășește partea disponibilă se reduce la cererea moștenitorului rezervatar.
Vă spunem prețul la prima discuție, raportat la valoarea masei și la calea aleasă.
Ieșirea din indiviziune și atribuirea bunurilor dorite
Codul civil, cartea privind moștenirea și liberalitățile
3% din valoarea masei partajabile, la partajul judiciar
Nu amânați partajul; indiviziunea se degradează singură
Un partaj succesoral nu se poartă pe sentimente, ci pe acte: titluri de proprietate, donații anterioare, datorii ale defunctului, cheltuieli făcute de unul dintre moștenitori. Apelând la un cabinet de avocatură, masa reală se stabilește înainte de prima ședință.
Onorariul pare semnificativ doar privit singur. Comparați-l, în schimb, cu o casă de familie ajunsă în indiviziune cu un cumpărător necunoscut, sau cu o donație făcută în timpul vieții care v-a redus partea la jumătate fără ca nimeni să o conteste.
La noi, prima discuție este fără obligații, iar onorariul îl comunicăm înainte de a începe. În acest fel știți de la bun început ce achitați și ce vi se oferă.
Onorariul aproximativ este de
1800 de lei
Serviciu complet, care include:
Puteți alege doar consultanță, pentru 300 de lei/ora
Până la împărțire, niciunul dintre moștenitori nu are o parte materială din bunuri. Fiecare are o cotă ideală — o fracțiune din întreg, care nu corespunde niciunei camere, niciunui hectar, niciunui obiect anume. Casa nu este „jumătate a mea și jumătate a fratelui meu”: este în întregime a amândurora, în proporții abstracte — iar un avocat începe de aici orice discuție despre moștenire.
Din această construcție decurg toate problemele practice. Actele de dispoziție asupra bunului întreg — vânzarea, ipotecarea, demolarea, schimbarea destinației — cer acordul tuturor coindivizarilor. Un singur moștenitor care refuză sau care nu se poate găsi blochează orice operațiune, inclusiv una evident folositoare. În schimb, actele de administrare obișnuită se pot face cu acordul majorității cotelor, iar cele de conservare — o reparație urgentă la acoperiș — de oricare dintre coindivizari, singur.
A doua consecință este cea care surprinde cel mai des: fiecare coindivizar poate dispune liber de propria cotă. O poate vinde, dona sau ipoteca, fără acordul și chiar fără știrea celorlalți. Dobânditorul intră în indiviziune pe locul lui și capătă toate drepturile unui coindivizar, inclusiv dreptul de a cere ieșirea din indiviziune. Iar dacă cota a fost ipotecată, creditorul o poate urmări potrivit regulilor de la ipoteca asupra bunurilor imobiliare.
Masa partajabilă nu este egală cu ce a lăsat defunctul la data decesului. Se adaugă și se scade, iar aceste operațiuni, pe care le face un cabinet de avocatură, schimbă adesea complet cotele. Iată ce se ia în calcul:
Aceasta este partea care răstoarnă cele mai multe dosare și despre care aproape nimeni nu întreabă. Un părinte care a donat în timpul vieții un apartament unuia dintre copii nu a scos acel bun din discuție: la împărțire, bunul se ia în calcul, iar echilibrul se restabilește, dacă un avocat o cere la timp.
Reținerea practică este că rezerva nu operează singură: reducțiunea se cere, printr-o acțiune, de către moștenitorul care se consideră lezat. Dacă nimeni nu o cere, liberalitatea rămâne cum a fost făcută, oricât de disproporționată ar fi.
Al doilea element de calcul este valoarea: raportul se face la valoarea bunului de la data deschiderii moștenirii, nu la cea din ziua donației. Un teren donat acum douăzeci de ani cu zece mii de lei poate valora astăzi de zece ori mai mult, iar această diferență intră în socoteală. Despre stabilirea calității de moștenitor și a cotelor am scris la succesiune și moștenire.
Moștenirea nu cuprinde doar bunuri. Creditele defunctului, impozitele neachitate, cheltuielile de spitalizare și cele funerare se transmit moștenitorilor, iar mecanismul este diferit de cel al bunurilor — și mult mai neplăcut.
Capcana care apare cel mai des. Un moștenitor achită din banii lui creditul defunctului, ca să nu se piardă casa, și presupune că va primi o cotă mai mare la împărțire. Nu primește automat: are un drept de regres, dar trebuie să îl ceară și să îl dovedească cu documente de plată. De aceea orice avocat vă va spune să faceți fiecare plată pentru moștenire prin transfer bancar, cu mențiune, nu în numerar — iar despre urmărirea silită a datoriilor am scris la executarea silită.
Bunurile, datoriile, donațiile de raportat, cheltuielile de restituit. Din aceste patru rezultă cota reală a fiecăruia, care rareori coincide cu cea presupusă.
La notar, cu acordul tuturor moștenitorilor, prin act autentic. Fără taxa de timbru de trei procente și în câteva zile, nu în doi ani.
Când lipsește acordul unuia singur. Instanța stabilește masa, cotele și modalitatea de împărțire, cu expertiză de evaluare.
Bunul se împarte în natură, se atribuie unuia cu obligarea la sultă, ori se vinde, iar prețul se împarte pe cote.
Pasul al doilea merită întotdeauna încercat, fie și de formă: taxa de timbru la partajul judiciar este de trei procente din valoarea masei, iar la o moștenire de o sută de mii de euro depășește douăzeci de mii de lei. Dacă preferați să nu purtați singur aceste discuții, vă putem asigura asistență și reprezentare de la inventar până la hotărârea definitivă.
Diferența este de ordin aritmetic, nu de principiu. La notar, toți moștenitorii semnează un act autentic prin care stabilesc singuri cotele și atribuirea bunurilor. Se încheie în câteva zile și costă onorariul notarial plus taxele de înscriere în cartea funciară.
În instanță, procedura durează între unu și doi ani, presupune taxă de timbru de trei procente din masa partajabilă, expertize de evaluare și, de regulă, apel. În schimb, este singura cale când lipsește acordul unui singur moștenitor, când unul nu poate fi găsit sau când se contestă însăși calitatea cuiva de moștenitor. Când contestarea privește legătura de filiație cu defunctul, împărțirea așteaptă soluționarea dosarului descris la tăgada paternității.
Câteva zile, act autentic, fără taxă de timbru la valoare
Unu-doi ani, taxă de 3% din masă, cu expertize de evaluare
Există și o cale de mijloc, pe care o folosim des: se introduce acțiunea, iar la primul termen se depune o tranzacție. Instanța o consfințește prin hotărâre, o parte din taxa de timbru se restituie, iar moștenitorii obțin un titlu executoriu asupra învoielii lor — util când există acord pe fond, dar unul dintre ei are nevoie de garanția respectării.
Când în masă intră și bunuri care au fost comune ale defunctului cu soțul supraviețuitor, partajul succesoral se suprapune cu cel matrimonial, iar cele două se judecă împreună; despre al doilea am scris la partajul matrimonial și împărțirea bunurilor la divorț.
Majoritatea acestor dosare se poartă pentru o singură casă, pe care niciunul dintre moștenitori nu vrea să o vândă și pe care nimeni nu poate să o plătească. Legea oferă trei soluții, în această ordine.
Criteriul folosinței anterioare cântărește mult: moștenitorul care a locuit în imobil, l-a întreținut și a achitat taxele are o poziție vizibil mai bună. Simetric, cel care nu a pus piciorul acolo douăzeci de ani și cere acum atribuirea pornește de la o poziție slabă, pe care niciun avocat nu o poate întări.
Dacă imobilul se atribuie unui moștenitor, iar altul continuă să locuiască în el, primul poate cere predarea posesiei, iar refuzul deschide procedura descrisă la evacuare din imobil. Alternativ, moștenitorii pot conveni un drept de folosință pe durată determinată, construit după regulile de la un drept de uzufruct.
Vestea bună este că dreptul de a cere ieșirea din indiviziune nu se stinge niciodată: acțiunea este imprescriptibilă, iar o moștenire din 1998 se poate împărți și astăzi. Nimeni nu pierde cota prin trecerea timpului, iar un coindivizar care a folosit singur bunul treizeci de ani nu devine, prin asta, proprietar exclusiv.
Vestea proastă este că timpul lucrează împotriva tuturor, pe alte căi. Actele se pierd: titlurile de proprietate vechi, dovezile donațiilor, documentele care arată cine a plătit ce. Martorii mor sau nu mai țin minte. Bunurile se degradează, fiindcă nimeni nu investește într-un bun pe care nu îl poate vinde. Apar noi coindivizari, prin decesul moștenitorilor inițiali, iar o moștenire cu trei frați devine, într-o generație, o moștenire cu unsprezece nepoți din care doi locuiesc în altă țară și unul nu răspunde la telefon.
Și, mai ales, apare riscul de care vorbim în introducere: oricare coindivizar își poate vinde cota, oricând, oricui. Există cumpărători specializați exact în asta — achiziționează o cotă minoritară la un preț mic, apoi cer ieșirea din indiviziune și forțează vânzarea întregului bun. Pentru ceilalți moștenitori, rezultatul este pierderea casei de familie la un preț de licitație, iar în acel moment niciun cabinet de avocat nu mai poate întoarce lucrurile. De aceea recomandarea unui cabinet de avocat în fiecare dosar este aceeași: dacă nu se poate împărți acum, se face cel puțin o împărțire a folosinței și se documentează plățile. O consultanță juridică de o oră cu un avocat arată ce se poate asigura.
Este operațiunea care produce cele mai multe surprize neplăcute și, totodată, cea mai puțin cunoscută. Un moștenitor nemulțumit de lentoarea discuțiilor își poate monetiza cota fără să ceară nimănui acordul, iar ceilalți află de regulă după ce actul s-a semnat.
Fiecare coproprietar poate dispune liber de cota sa parte din dreptul de proprietate, prin acte între vii sau pentru cauză de moarte, fără consimțământul celorlalți coproprietari.
Textul nu lasă loc de interpretare, iar consecințele sunt imediate: dobânditorul devine coindivizar cu drepturi egale, poate participa la administrarea bunului și poate cere el însuși ieșirea din indiviziune. Nu îl puteți împiedica și nu îi puteți cere să vândă înapoi, oricât de bun ar fi avocatul dumneavoastră.
Ce se poate face, însă, este următorul set de măsuri:
A treia poziție merită cunoscută, pentru că este singura măsură cu adevărat preventivă și aproape nefolosită. Printr-o convenție încheiată în formă autentică și înscrisă în cartea funciară, moștenitorii se pot obliga să nu ceară împărțirea pe o perioadă de până la cinci ani. Un cumpărător de cotă nu va putea forța vânzarea în acest interval, iar familia câștigă timpul de care are nevoie. Un cabinet de avocatură verifică extrasul la fel de atent ca la o achiziționarea sau vânzarea unui imobil.
Când împărțirea propriu-zisă nu este posibilă imediat — lipsesc acte, un moștenitor nu poate fi găsit, nu există bani pentru taxa de timbru — coindivizarii nu sunt condamnați să trăiască în conflict. Legea permite o împărțire temporară a folosinței, care nu atinge dreptul de proprietate.
Pentru ce este bună, în practică. Nu rezolvă moștenirea, dar oprește deteriorarea: cine folosește bunul îl întreține, cheltuielile se împart după o regulă clară, iar cel care nu îl folosește primește o despăgubire în loc de nimic. Pentru o casă de familie pe care nimeni nu vrea să o vândă, dar în care locuiește un singur moștenitor, aceasta este de regulă soluția care ține familia împreună încă zece ani.
La notar, cu acordul tuturor și cu actele complete, câteva zile. Acesta este și singurul scenariu în care costurile rămân mici, fiindcă se evită taxa de timbru de trei procente din masa partajabilă. Practic, întârzierea nu vine din procedură, ci din strângerea actelor: titluri de proprietate vechi, certificate de moștenitor pentru decese succesive, extrase de carte funciară.
În instanță, dosarul durează în medie între un an și doi ani în primă instanță. Durata nu ține de dificultatea juridică, ci de expertize: evaluarea bunurilor cere două până la patru luni, iar la terenuri se adaugă frecvent o expertiză topografică. Dacă se cere și reducțiunea unei donații, se evaluează și bunul donat, la valoarea de la data deschiderii moștenirii. Apelul adaugă între șase luni și un an.
Cazul cel mai lung este cel al moștenirilor cu decese succesive nelichidate: pentru a împărți averea bunicului trebuie mai întâi stabilită moștenirea tatălui, iar uneori și a unui unchi decedat între timp. Fiecare verigă cere propriul certificat de moștenitor sau propria hotărâre, iar dosarul poate depăși trei ani. Când unul dintre moștenitori este dispărut de mult timp, se poate parcurge mai întâi procedura descrisă la declararea judecătorească a decesului, fără care dosarul nu poate avansa.
Un cabinet de avocatură începe acest dosar cu un calcul, nu cu o cerere: masa reală după scăderea datoriilor și adăugarea donațiilor de raportat. De multe ori cifra care rezultă schimbă complet poziția clientului — în ambele sensuri.
Prima discuție cu un avocat al cabinetului este fără obligații și se încheie cu o cifră: ce valoare are masa reală și ce cotă vi se cuvine după raportarea donațiilor. Dacă diferența față de o împărțire amiabilă nu justifică un proces, vă spunem să mergeți la notar.
Când calitatea de moștenitor sau cotele sunt ele însele contestate, discuția se poartă mai întâi în cadrul descris la succesiune și moștenire, nu în cel al împărțirii.
Onorariul pornește de la 1800 de lei, iar motivul pentru care suma variază se vede din conținutul paginii: diferența dintre două dosare este enormă. O împărțire voluntară la notar, cu acordul tuturor și cu actele complete, este o lucrare de câteva zile. Un proces cu trei decese succesive nelichidate, donații de raportat și expertize topografice este un dosar de trei ani. Suma finală o comunicăm la prima discuție, după ce vedem actele.
Ce vă spunem la prima discuție. Prima discuție este gratuită și se încheie cu o aritmetică simplă: cât valorează masa reală, ce cotă vi se cuvine după raportarea donațiilor și cât ar costa fiecare dintre cele două căi. De multe ori rezultatul este că merită cedat un procent pentru a evita o taxă de mii de euro și doi ani de proces — iar atunci vă recomandăm notarul, chiar dacă pentru cabinet procesul ar fi fost mai profitabil.
Da. Fiecare coindivizar poate dispune liber de cota sa, prin vânzare, donație sau ipotecă, fără consimțământul celorlalți și chiar fără știrea lor. Dobânditorul devine coindivizar cu drepturi egale și poate cere el însuși partajul. Nu îl puteți împiedica. Singurele măsuri utile sunt cumpărarea cotei înaintea unui terț, partajul rapid, sau o convenție de indiviziune pe cel mult cinci ani.
Nu. Acțiunea de partaj este imprescriptibilă, iar o moștenire deschisă acum douăzeci și cinci de ani se poate împărți și astăzi. Un coindivizar care a folosit singur bunul decenii nu devine proprietar exclusiv. Timpul lucrează însă împotriva tuturor pe alte căi: se pierd actele, mor martorii, apar noi coindivizari prin decese succesive.
Da, prin raportul donațiilor: bunul donat se readuce, în valoare, la masa de împărțit, pentru egalizarea cotelor. Valoarea se calculează la data deschiderii moștenirii, nu la data donației — un teren donat acum douăzeci de ani poate valora acum de zece ori mai mult. Dacă donatorul a scutit expres donația de raport, rămâne totuși verificarea rezervei.
Partea din avere de care defunctul nu putea dispune prin donații sau testament, cuvenită de drept copiilor, părinților și soțului supraviețuitor. Restul se numește cotitate disponibilă. O liberalitate care depășește cotitatea disponibilă se reduce — dar numai la cererea moștenitorului rezervatar. Dacă nimeni nu o cere, donația rămâne cum a fost făcută.
Trei procente din valoarea masei partajabile, nu din cota pe care o cereți — deci la o moștenire de o sută de mii de euro depășește douăzeci de mii de lei, achitați la depunerea cererii. Se poate solicita eșalonarea, reducerea sau scutirea, pe baza situației financiare dovedite. Această cifră explică de ce varianta notarială merită întotdeauna încercată.
Da, și se divid de drept între moștenitori, proporțional cu cotele, din momentul deschiderii moștenirii. Creditorii pot urmări fiecare moștenitor separat, pentru partea lui, fără să aștepte partajul. Răspunderea este limitată la valoarea bunurilor moștenite, dacă moștenirea a fost acceptată în condițiile legii. Moștenitorul care a plătit mai mult are drept de regres.
Aveți o poziție bună, dar nu garantată. Criteriile de atribuire sunt cota deținută, folosința anterioară, locuirea efectivă și posibilitatea de a plăti sulta către ceilalți. Ultimul criteriu este decisiv: dacă nu puteți plăti sulta și nici ceilalți nu pot, instanța dispune vânzarea prin licitație, iar prețul se împarte pe cote.
Se poate cere un partaj de folosință: se stabilește cine folosește ce — camere, etaje, parcele, perioade — fără a atinge cotele de proprietate. Coindivizarul care folosește mai mult decât cota lui poate fi obligat la o despăgubire. Măsura nu rezolvă moștenirea, dar oprește deteriorarea bunului și conflictul, până când împărțirea devine posibilă.
Prima discuție este gratuită și vă spunem direct ce șanse aveți. Puteți suna, ne puteți scrie sau vă puteți programa online.